Încheiem, cu articolul prezent, seria lecțiilor de fonetică.
Am bifat până acum, în articolele anterioare, probleme precum grupurile de sunete diftong, triftong și hiat și grupurile ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi, precum și modificările impuse de acestea.
Discuția de astăzi se referă la excepțiile care apar în situațiile de mai sus, excepții care nu sunt întotdeauna vizibile la prima vedere.
O primă excepție în acest sens o constituie cea a pronumelor personale, precum eu, el, ei și ele.
Pronumele personal de persoana I, singular, eu este pronununțat drept ieu, cu un i înfundat în fața acestuia, motiv pentru care nu este considerat doar un diftong, ci un triftong.
Este și cazul pronumelui de persoana a III-a, plural, gen masculin ei, care nu va fi pronunțat ei, ci iei, ceea ce îl va transforma, la rândul său într-un triftong.
În situația pronumelui el, unde, în mod normal, strict grafia acestuia nu ne indică prezența unui grup de sunete anume, luăm în considerare faptul că acesta este auzit drept iel, ceea ce înseamnă că este prezent diftongul ie.
În cele din urmă, observăm cazul pronumelui personal de persoana a III-a, plural, gen feminin, ele, unde, întocmai ca în situația anterioară, nu ne dăm seama de existența diftongului ie fără să ținem cont de prezența acelui i înfundat.
De asemenea, atragem atenția asupra faptului că diftongul/triftongul poate fi identificat și între cuvinte diferite, care sunt unite prin cratimă. Cratima este un semn de punctuație ce are drept rol principal diminuarea numărului de silabe prin pronunțarea în aceeași silabă a două cuvinte (uneori, părți de vorbire) diferite.
Spre exemplu, mi-au este pronunțat într-o singură silabă ( deși vorbim despre două cuvinte separate, pronumele personal mi și verbul auxiliar au ), motiv pentru care este prezent aici triftongul iau. În ți-a identificăm diftongul ia, deși vorbim despre aceeași alăturare dintr-un pronume personal și un verb auxiliar.
